Cuvântul lui Dumnezeu la sărbătoarea sfintei Virginia, trâmbiţa Domnului

Umilinţa Mea Mă ajută să vin şi să plâng în cuvânt pentru puterea celor ce au credinţă neprefăcută în venirea Mea, şi să aprind în ei harul care-i întăreşte pe ei în puterea dragostei de Dumnezeu şi a înţelepciunii ei, fiindcă nu duhul temerii, ci duhul mărturisirii trebuie să-i cuprindă pe ei, căci Eu am nimicit moartea şi am adus spre lumină viaţa şi nemurirea prin mărturisirea Mea. Amin.

O, copii care staţi sub puterea cuvântului Meu când vă supun sub el ca să intre el în cartea Mea! Păziţi această comoară cu sprijinul Duhului Sfânt, căci dreptarul cuvintelor sănătoase este ceea ce aduc Eu din Mine spre voi, ca să daţi poporului învăţătură, iar el să fie martor neprefăcutei voastre credinţe pe care să le-o insuflaţi în vreme de învăţătură peste ei, că frumos mai lucrau apostolii Mei peste ucenici, dându-le lor dreptarul cuvintelor sănătoase şi cu care le spuneau: «în zilele din urmă ale vremurilor grele se vor ivi oameni iubitori de sine şi de arginţi, care se vor arăta lăudăroşi, trufaşi, neascultători şi nemulţumitori, necucernici şi fără de dragoste, neînduplecaţi şi aspri, necuviincioşi şi îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, mereu învăţând, dar neajungând la cunoaşterea adevărului, având înfăţişarea adevăratei credinţe în timp ce tăgăduiesc puterea ei». O, ce bună este această învăţătură care-i învaţă pe ucenici să nu fie aşa, ci să stea în stăruinţa credinţei neprefăcute, căci toţi care vor dori să vieţuiască întru Hristos vor fi prigoniţi. Dar iată, Scripturile înţelepţesc pe ucenici spre mântuirea care are în ea mustrare, îndreptare, înţelepţire şi dreptate, pentru ca ucenicii să fie bine îndrumaţi spre lucrul cel bun şi să nu fugă de învăţătura sănătoasă şi de credinţa neprefăcută. Amin.

Mă las cu glasul ca de tunet peste voi, copii care sunteţi porţile Mele. Supuneţi-vă, fiilor, că aceasta este lucrarea ucenicilor. Chiar dacă diavolul voieşte să vă slăbească puterea, voi să nu uitaţi de venirea Mea, căci el voieşte să nu mai vin ca să vă strivească el apoi; el şi lumea, fiilor.

O, nu cel ce zice că nu mai poate este cel ce nu mai poate. Cel ce nu mai poate este cel ce Mă lasă pe Mine apoi să pot, şi acela are credinţă neprefăcută şi se lasă ajutat spre tot lucrul bun şi aşa poate. Eu, Domnul, aceasta am de făcut când voi nu mai puteţi, copii plăpânzi sub povara venirii Mele. O, când Eu, Domnul, nu mai trăiesc în om, nu trăiesc pentru că trăieşte el în el, şi el nu poate sluji la doi stăpâni, şi Mă leapădă pe Mine şi se ia pe sine peste el. Dar mare este îndreptarea cea din Scripturi şi pentru care îi voi cere socoteală omului aşa cum am rostit Eu cuvânt pe vremea trupului trâmbiţei Mele Verginica şi am zis: «Cel ce nu citeşte Scriptura, este cel ce nu o împlineşte, iar când va fi întrebat de ce n-a citit-o ca s-o ştie, acela nu va avea ce să răspundă decât cu neîmplinirea ei».

O, copii învăţători din Duhul Sfânt, Care vă îmbogăţeşte pe voi din destul! Spuneţi poporului sfânt că Duhul Sfânt nu Se leapădă de cel cu capul aplecat învăţăturii sănătoase prin credinţă neprefăcută şi prin umilinţă de duh, căci umilinţa omului este miros mereu proaspăt pentru îngeri, fiilor, este curăţenie unul pentru altul între fraţi, iar statul împreună este plăcut, şi trebuie mult simţ pentru această lucrare, pentru asemănare între fraţi. Când unii vorbesc şi alţii tac, aceasta aduce greutate pe inima Mea, darămite pe inimile celor ce vieţuiesc împreună! Fraţii care trăiesc împreună în numele Meu, pe aceia îi creşte Duhul Meu din Care mănâncă cu saţ, dar când ei nu sunt asemenea, atunci nu se cunoaşte că mănâncă, de vreme ce hrana nu-i creşte.

O, fiilor copii, care aveţi învăţătură sănătoasă peste poporul Meu! Să-i învăţaţi pe ei că dacă ei nu ştiu ceva, să nu se mâhnească, ci să se umilească, fiindcă este o taină pe care trebuie s-o înţeleagă ei desăvârşit. Şi iată că ei trebuie să înţeleagă că între taină şi ascundere este mare, mare deosebire, sau, şi mai bine spus, nu este asemănare între acestea două aşa cum nu se aseamănă adevărul cu minciuna, fiilor, căci adevărul înseamnă Dumnezeu, iar minciuna înseamnă diavol. Taina este de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, iar ascunderea este de la diavol şi pentru diavol, şi fiecare îşi ia ce este al lui. Să nu se mâhnească fiul cel pregătit prin această învăţătură din cer dacă este ceva necunoscut de el între toate câte se lucrează şi se împart spre lucrare, căci umilinţa este lucrarea care nu-l lasă pe om să se îngâmfe împotriva tainei dintre Mine şi lucrarea bisericii Mele, fiindcă Eu ştiu putinţa şi neputinţa fiecăruia, iar Scriptura îl învaţă pe om ca să înţeleagă el lucrarea mântuirii lui dacă o ia pe ea ca lucrare de căpătâi. Amin.

Verginica, trâmbiţa Mea, soarbe cuvântul învăţăturii Mele de peste voi şi aşteaptă să se facă şi ea învăţătură peste cei ce iubesc să înveţe lucrarea credinţei neprefăcute, lucrarea iubirii de Dumnezeu şi a temerii de Dumnezeu.

Te las, Verginico, să-i înveţi, că dulce M-ai iubit, şi dulce îţi este învăţătura ta cea din iubirea Mea pentru om. Amin, amin, amin.

– Mă laşi, Doamne, şi mă las şi eu spre ei, că dorul mă arde cu totul, şi din mare dor le grăiesc învăţându-i, ca să sărbătoresc cu ei ziua înălţării mele întru Tine când am adormit înviind, căci aşa este lucrarea sfinţilor care înviază venind la Tine. Vreau să le dau cunoştinţă, Doamne, şi să le spun că temerea de Dumnezeu este iubirea de a nu Te pierde pe Tine, aşa cum am cules eu cuvânt din guriţa unui copilaş care a spus că el nu se teme de Tine, ci doar să nu Te piardă se teme. Mi-a fost drag acest cuvânt, mi-a fost dulce şi l-am cules, şi îl aduc înapoi plin de învăţătură peste fiii Ierusalimului nou. Amin.

O, fiilor, o, copii ai tainelor cereşti care se împart vouă după puterea voastră! O, cât mă doare, cât mă ustură, cât mă arde când îi văd pe cei ce vă sunt călăuză spre împărăţia cerurilor că au căzut în neputinţa de a vă mai lumina calea. E grea peste ei povara venirii Domnului, dar sunt grele încercările prin care treceţi împreună cu ei, şi de aceea a venit Domnul şi v-a desluşit taine nepricepute de voi până acum şi v-a descoperit taina şi puterea umilinţei, fiilor. Pe calea mântuirii trebuie să aibă inima curată cel ce merge pe ea, iar inima curată este cea cunoscută de cel ce o are în mână pe ea dacă omul şi-o pune în mâna Domnului prin cei ce stau în faţa Sa cu omul, cu inima din om. Cel ce uită că inima sa nu este în afară de trup, ci este înăuntrul trupului lui, acela o ascunde pe ea în el şi este fără inimă pentru cei din jurul lui, căci inima cea din afară nu este cea dinăuntru, fiindcă inima se face cuvântul ei prin mărturisirea ei cea dinăuntrul trupului ei. Amin.

O, copii care staţi în sărbătoare cerească, cea mai dulce sărbătoare este învăţătura, şi apoi rodul ei, împlinirea ei, fiilor. Cei ce vin să stea cu acest izvor care înnoieşte inimi, care naşte inimi, care despică inimi, acela să înveţe că pe calea credinţei neprefăcute merg cei ce iubesc lumina. O inimă despre care nu ştie altul decât cel ce o poartă în trupul lui, e o inimă trupească, nu cerească, iar inima trupească este deprinsă cu ascunderea ei în trupul ei, şi cu trupul ei ascuns în ea, şi unul ca acela nu a dorit să înveţe de la Domnul taina credinţei neprefăcute, care îl deprinde pe om pentru mărturisire mereu şi cu umilinţă mereu în mărturisire, iar altfel, omul se potriveşte cu cei iubitori de sine, care sunt trufaşi, lăudăroşi, neascultători şi nemulţumitori, cârtitori, necucernici şi fără dragoste, aspri şi neînduplecaţi, îngâmfaţi şi necuviincioşi, şi acestea toate pentru că ei sunt iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu chiar dacă dau ei să aibă înfăţişarea adevăratei credinţe, dar prin acestea toate cele rele ale lor ei tăgăduiesc puterea ei, deşi mereu aud spre învăţare, dar iată, învăţând nu ajung la cunoaşterea adevărului din pricină că nu cunosc taina lui Dumnezeu, taina creştinătăţii, fiilor.

O, eu rar vă învăţ, deşi mi-e tare dor să fac aceasta, fiindcă mi-e dor de împărăţia cerurilor pe pământ şi voiesc să iau parte la ea cu toţi sfinţii, şi în cuvânt să ne facem părtaşi în ea, dar tot mai greu apasă diavolul, care caută să slăbească puterea venirii Domnului, căci Domnul nu vine, ci trebuie adus, după cum El v-a desluşit această taină, şi orice venire a Sa trebuie să fie o sărbătoare pregătită dinainte, iar voi nu ar trebui să aveţi alte griji care să vă încurce grija cea pentru pregătirea venirii Domnului cuvânt la voi. Frica de a nu-L pierde pe Domnul, teama de a nu încurca venirea Lui, aceasta trebuie să trăiască în voi ca un fior sfânt şi ceresc, fiilor, şi atunci Domnul n-ar mai strivi pe cei atât de firavi care stau punte a venirii Lui, căci una este să ai putere şi bucurie pentru putere, şi alta este să fii neputincios şi să te temi de mărirea Domnului, care este grea de dus de cei ce nu mai pot cu trupul, cu duhul şi cu sufletul sub greul venirii Lui. Voiesc să vă învăţ, voiesc să vă îndemn, voiesc să fac cer inimioarele voastre, copii ai venirii Domnului. Voiesc să stau cu voi în cuvânt şi să mă bucur, şi să luaţi ca din Scripturi din gura mea mustrare, îndreptare, înţelepţire şi dreptate, şi să-I dăm Domnului putere să poată, căci când El nu poate, e totul, totul greu şi în cer şi pe pământ, fiilor.

O, Doamne, nu cel ce zice că nu mai poate este cel ce nu mai poate. Cel ce nu mai poate este cel ce Te lasă pe Tine să poţi în el şi pentru el, şi acela are credinţă neprefăcută şi aşa poate. Dar să învăţăm poporul, şi apoi să vadă el şi să creadă tot mai desăvârşit că învăţătura aceasta este taina vieţii veşnice, este venirea Ta, şi că fiii prin care Tu vii pe pământ cuvânt au inimi cereşti, au darurile credinţei neprefăcute, şi fericiţi sunt cei ce se uită la ei văzând şi nu nevăzând. Hai cu mine, Doamne al ucenicilor Tăi, hai cu mine în cartea mea ca să cinăm cu ei în ea, şi ei cu noi, că dulce este să mâncăm unii de la alţii, după cum le este lor creşterea şi puterea credinţei şi a umilinţei care-L creşte pe Dumnezeu în om. Hai să cinăm cină gustoasă şi sănătoasă în cartea mea cu Tine şi cu ei. Amin, amin, amin.

– Mergem, Verginico. Credinţa neprefăcută este salvarea tuturor celor ce se alipesc cu acest izvor care-l naşte de sus pe om. Eu, Domnul, Cel atât de blând şi de umilit, am dat mereu şi tot mereu să-l trag pe om din el spre Tatăl, oricât ar fi fost el de pierdut din voile Mele, din legile vieţii. O, Verginico, mare ţi-a fost darul pentru salvarea omului, şi tot aşa şi răbdarea după om. Darul Meu şi al tău, purtat de cei ce călăuzesc spre viaţă veşnică poporul cel crescut de sus, e dar întreit în ei, numai să aibă pe cine să lucreze ei, şi Nouă să Ne dea lucrarea lor şi pe cei răsăriţi din râvna lor după mântuirea omului.

O, fiilor osteniţi şi de jos, şi de sus, şi de pe pământ, şi din cer! E tare greu să lucrăm pământul ca să scoatem rod. E tare greu, şi ne trec sudori, fiilor, precum este scris, căci omul la pământ trage, şi pământul e greu de lucrat, dar trebuie să lucrăm cer peste pământ, şi cerul să ne fie unealta cu care lucrăm. Amin. Binecuvântată să fie intrarea noastră în cartea lui Verginica, şi hai, fiilor, să lucrăm cu unealtă bună, cu cerul, copii trudiţi de muncă şi obosiţi de aşteptare şi de răbdare după rod însutit. E omul greu, dar Eu sunt mare, şi sunteţi şi voi mari cu înţelepciunea şi cu credinţa cea neprefăcută, şi vom avea împliniri, şi se vor împlini Scripturile cele din urmă, şi atunci veţi vedea că nu în zadar aţi trudit. Amin, amin, amin.



***

Eu, Domnul, am intrat cu tine în cartea ta prin porţi, Verginico. Fără ştirea lor nimic nu ajunge la Mine decât cu greşeală, cu ascundere de Dumnezeu, şi nu se dezleagă nici o greşeală la Mine dacă ei nu ştiu, căci aşa este în acest popor, este ca în cer, şi numai pe porţi se intră la Mine, iar pe deasupra, nu. Eu am spus aceasta. Amin, amin, amin.

Hai să Ne aşezăm cu orânduială la lucru sfânt, că nu putem lucra pământul, ci trebuie să lucrăm cerul care dă viaţă pământului. Hai, Verginico! Eu, Domnul, Făcătorul poporului Meu de azi, nu stau din lucrarea facerii şi nici tu să nu stai, că iată ce de demult n-ai mai venit să lucrezi. Lucrează, Verginico. Amin, amin, amin.

– O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne! Nu cel ce spune „Nu mai pot”, nu acela este cel ce nu mai poate. Cel ce nu mai poate este acela care Te lasă pe Tine să poţi apoi. Nu se poate cum vrea creştinul necrescut, nu se poate să ai Tu statură şi viaţă ştirbită, pătată, primejduită prin aplecarea Ta spre voia lui. El vrea să laşi şi Tu de la Tine, şi el de la el, dar unde poate duce asta, oare? Unde, Doamne îndurerat? Este scris în Scripturi de fericiţii care rabdă mustrarea spre lămurire, şi apoi, spre cununa vieţii. Putea-vom noi, oare, să facem aceasta şi să avem rod bun, Doamne? O, de multă vreme Tu vorbeşti şi lucrezi aşa şi nu ai rod, Dumnezeule mare, căci mai mare ca Tine stă omul, şi diavolul nu mai voieşte să vii la popor, ca să-l strivească el apoi, el şi lumea, Doamne. O, cum să facem să biruim cu rod bun? Cum, oare, Doamne?

– O, Verginico, cine are dragostea Mea în el, Mi-o dă Mie, iar cine n-o are, nu are ce să-Mi dea, fiindcă Eu de la om le pot lua numai pe ale Mele, dacă el le are. O, cei pe care i-am înhămat Eu la jugul cel greu al venirii Mele cuvânt peste popor şi peste pământ, au căzut mereu şi cad mereu sub povara carului tras de ei prin ape tulburi şi văluroase, căci toţi numai în car vor să stea, şi nu dă nimeni să se dea jos din car ca să împingă să-l scot la ţărm.

O, cum să facem, Verginico? Tu Mă întrebi pe Mine, Eu te întreb pe tine, şi fericit este cel ce ia folos din vorbirea Mea cu tine şi cu ei, că e vremea să pot să grăiesc ce Mă doare, că nu numai omul are dreptul să se plângă ce-l doare. Taina de prooroc am spus-o şi iarăşi o spun, că prooroc sau cel ce ia plată de prooroc pentru că-l primeşte şi îl crede şi îl vesteşte pe prooroc, este cel ce pune în toată vremea spre paza şi creşterea bisericii prin trupul ei întreg pe masa ei pe cele din Dumnezeu venite, pe cele din aproapele său şi pe cele din el, iar altfel de biserică nu este biserică a lui Hristos, că nu pe cele numai pământeşti, care sunt lemne, pietre, fier, ci pe cele ce ies din firea omului în toate câte lucrează el cu mintea şi cu inima şi cu purtarea firii lui, acelea trebuie puse pe altarul bisericii ca să fie lămurite.

Am spus cu mulţi ani în urmă: «Chiar de vom plânge până la capăt în cer şi prin cei ce Ne poartă de la Noi până la popor, vom merge înainte prin greu», şi iată, aşa mergem.

Sunt zdrobit, Verginico, în fiii cei atât de zdrobiţi de la zdrobirea Mea din ei, că grea de tot s-a făcut calea de la Mine la popor, şi grea Mi-e rana în Mine şi în ei, şi le străpung duhul şi trupuşoarele cu glasul Meu cel de deasupra grădinii cuvântului. Cu glas de tunet îi străpung şi le zdrobesc vlaga, dar dacă nu mai vin, ce facem, Verginico?

O, fiilor, omul fără credinţă neprefăcută şi neobosită nu poate decât să se plictisească de aşteptare şi la gândul cel despre Mine, dar cel deştept nu dispreţuieşte pe nimeni pentru mintea lui. Cel deştept nu se trufeşte împotriva altuia, ci îl iubeşte pe Dumnezeu cu umilinţă, mai mult decât pe orice bucurie a lui, dar la omul trufaş iubirea de sine se arată, cum spune apostolul, prin lăudăroşenie şi necucernicie, prin neascultare de părinţi şi de Dumnezeu, iar lucrul cu mâna şi căutarea după el mai mult decât după Dumnezeu, acela îl face pe creştin să iubească mai mult idolii, care sunt: slava deşartă, îngâmfarea, nedreptatea, lemnul, piatra, fierul, lutul, gustul şi vinul, care înseamnă desfrânare.

O, Verginico, numai la jumătate de an te apropii cu grăirea ta peste poporul tău. O, ce durere pentru coborârea cuvântului vieţii, Verginico!

– O, Doamne, dreptatea şi iubirea frăţească sunt nedespărţite, Cel ce le poate lucra pe acestea pentru cei din jur, acela nu se mai iubeşte pe sine, acela este ca Domnul, şi după aceea le poate pe acestea amândouă deodată.

Duhul Sfânt, Care naşte biserica lui Iisus Hristos, este povăţuitor şi cunoaşte gândurile şi aude cuvintele şi şoaptele lor, şi tot aşa trebuie să lucreze şi trupul bisericii Domnului taina creştinătăţii, căci a spus Domnul că biserica fără călăuză este biserică fără Dumnezeu.

O, Doamne, binecuvintează cu putere multă cuvântul meu şi aşează pace peste cei atât de greu încercaţi, că poţi, şi îţi cer cu lacrimi să poţi, Doamne. Amin, amin, amin.

– O, Verginico, Eu pot. Iar voi, copii ai poporului Meu, fiţi copii înţelepţi faţă de vremea cea grea care trece prin voi, şi vă strângeţi mereu mănunchi şi deschideţi guriţele pentru cele bune din cer peste voi, şi peste grădiniţa cuvântului Meu, şi pentru cei zdrobiţi de tot, peste care Eu, Domnul, aştept putere pentru Mine. Ajutaţi-Mă în rugăciune pentru voi şi pentru lucrarea Domnului cu voi şi pentru propăşirea Duhului Sfânt în grădina cuvântului Meu şi pentru duh de umilinţă peste cei fără de umilinţă şi fără de veghe pentru paza casei, pentru mersul cel trainic al lucrului Meu peste pământ. Fiţi sfinţi din zori şi până în zori, şi tot aşa să vă şi rugaţi, şi plângând să cereţi biruinţa Mea şi a voastră peste pământ. Amin.

Am poposit în cartea lui Verginica, şi rar e popasul în cartea ei. Căutaţi învăţătură, căutaţi să fiţi cerul pe pământ; toţi odată căutaţi, toţi întru Unul, căci Acela, Eu sunt. Amin.

O, poporul Meu, Eu sunt cu tine şi voiesc să împlinesc tot mai văzut în tine şi cu tine împărăţia Mea, împărăţia cerurilor, poporul Meu. Amin, amin, amin.

14-12-2003