Înaintea Cuvântului

(prefaţa cărţii "Cuvântul lui Dumnezeu", editată în anul 1995)

 

Este prea frumoasă tradiţia credinţei ortodoxe şi faptele ei cele mântuitoare şi liniştitoare de suflet ca să nu fie trăită această vieţuire, ca să nu fie gustată din plin spre mângâierea sufletului cel necăjit al omului veacului acesta şi spre lucrarea mântuirii întru Hristos. Şi este prea frumoasă, prea cerească şi prea înaltă chemarea lui Dumnezeu coborâtă pe pământul României prin Cuvântul Său care se lasă din cer de patruzeci de ani, în chip atât de minunat, mai minunat decât oricând. Căci în istoria poporului român, stă deja înscrisă coborârea din cer a Cuvântului lui Dumnezeu începând din anul 1955 şi până astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu şi nu cuvântul despre Dumnezeu. A existat şi există în România un popor luat din ea, cu care a vorbit şi cu care vorbeşte din cer Dumnezeu.

Noi nu am pus mâna pe un neadevăr sau pe nişte închipuiri sau pe nişte speculaţii ale istoriei acestui timp în care trăim, ci suntem martori ai Adevărului care se coboară din cer şi care se numeşte Cuvântul lui Dumnezeu în România. Nu suntem teologi, nu vorbim din cunoaşterea teologiei speculative şi a termenilor ei filosofici şi moderni. Vorbim ajutaţi de Cuvintele Teologiei Cereşti şi iată, le dăm oamenilor. Suntem hotărâţi să înţelegem că teologie înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu prin cele două părţi ale cuvântului: Theos şi Logos; înseamnă Cuvântul rostit de Dumnezeu în orice vreme. Suntem hotărâţi să înţelegem că Dumnezeu a vorbit, ca în toate vremurile, şi în vremea noastră. Dumnezeu are vremea sub supunere şi lucrează în toată vremea şi grăieşte din cer în toată vremea.

Dacă Fiul lui Dumnezeu, Care este Cuvântul lui Dumnezeu, S-a coborât şi S-a întrupat acum 2000 de ani şi dacă Luca Evanghelistul a scris preaputernicului Teofil istoria Cuvântului Iisus Hristos, astăzi noi vom da oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu din vremea aceasta.

La început poporul lui Dumnezeu a fost scos din robia Egiptului şi a fost purtat prin pustie vreme de patruzeci de ani înspre ţara Canaan. La sfârşit, iarăşi a fost aşa. A fost în România un popor ales din ea, un popor călăuzit de lumina şi de stâlpul Cuvântului lui Dumnezeu, un popor care împlineşte în Duminica Învierii din acest an, (1995), vârsta de patruzeci de ani. Din capitolul întâi al Cărţii, "Viaţa Sfintei Virginia", se va putea lua de la capăt înţelesul cel bun al începutului Cuvântului lui Dumnezeu şi al cursului Său până azi.

Cuvântul lui Dumnezeu, mare parte din El, a putut fi scris de fiii acestui popor. În primii ani de după 1955, s-a cules mai greu Cuvântul. Au fost apoi perioade de prigoană şi Cuvântul se scria greu şi se păstra foarte greu. Oamenii legii urmăreau poporul Domnului şi de peste tot căutau şi confiscau abuziv Cuvântul scris. Dar după ce Dumnezeu a dat cu palma în prigonitorii din satul Cuvântului lui Dumnezeu, (Pucioasa, cartierul Maluri), s-a putut scrie şi păstra mai mult Cuvânt. Şi apoi, majoritatea paginilor s-au acumulat la un loc, şi există această istorie, există mii de pagini.

Am fost cuprinşi de Dumnezeu ca să facem parte din poporul Său, din Lucrarea Sa. Suntem acum luaţi la lucru de înnoire în numele Cuvântului. Poate chiar aceasta a fost chemarea şi misiunea noastră, scoaterea la lumină a Cuvântului lui Dumnezeu. Am luat din Cuvântul din vremea trupului Sfintei Virginia (1955–1980). Am luat iarăşi din Cuvântul coborât din cer, când prin sora Virginiei a lucrat în acelaşi fel Dumnezeu (1980–1990).

Cuvântul cules de creştini are în el simplitatea lor, căci Dumnezeu grăia după nivelul înţelegerii lor şi este frumos în exprimare, simplu şi frumos. Şi am luat apoi extrase şi foarte multe mesaje întregi din Cuvântul lui Dumnezeu din perioada 1990–1995. Pe acestea le-am luat de la Mănăstirea Noul Ierusalim din Pucioasa, unde acum Cuvântul se lasă de deasupra Aşezământului Sfânt şi unde cei veghetori înaintea glasului Domnului scriu Cuvântul.

La ultima coborâre de Cuvânt, prin Sfânta Virginia, din 3 septembrie 1980, Dumnezeu cuvânta aşa: „Fiilor, va veni timpul şi vine, când voi sta în faţa voastră mereu cu cuvinte sfinte“. Asemenea mărturii de glas din cer, de Glasul Domnului, de Glasul sfinţilor, sunt multe în tradiţia credinţei noastre ortodoxe. Dar Cuvântul lui Dumnezeu din vremea aceasta înseamnă mult mai mult decât în orice vreme de până acum. Dumnezeu aduce prin cuvânt osândirea şi judecata păcatului, vestirea şi pregătirea pământului pentru întoarcerea Sa, primirea Cuvântului vieţii şi recuperarea omului căzut, reîntoarcerea omului în viaţă de Eden.

Am stat de vorbă cu foarte mulţi creştini care sunt cuprinşi de acest Izvor Ceresc pe pământ. Le-am cules mărturiile la o parte din ei. Se putea mult mai mult, că toţi voiau să mărturisească Cuvântul lui Dumnezeu şi al Trâmbiţei lui Dumnezeu, Sfânta Virginia. Dar sărbătoarea cea de patruzeci de ani (Paştele 1995) se apropie şi noi avem de dat această Carte poporului român. S-a coborât Cuvântul care spune să scoatem Cartea aceasta.

Multe cuvinte luate de securitatea politică a vremii se găsesc astăzi circulând sub altă identitate. Când ai material, de ce n-ai face-o? Iată şi noi facem tot aşa, dar vorbim oamenilor de lângă rădăcina izvorului de profeţie al Noului Ierusalim în România. Noi am găsit Pomul din care sunt luate aceste roade.

Aşa zisa lucrare a indianului Sundhar Singh am găsit-o vestită de Dumnezeu în mijlocul acestui Izvor. Oamenii au schimbat multe cuvinte şi le-au dat mai departe sub altă identitate. Nu ştim, este posibil ca Dumnezeu să mai fi transmis şi în alt loc, dar Cuvântul acesta este coborât din cer în cadrul acestui izvor.

Găsim necesar să mărturisim că vorbeşte Tatăl, vorbeşte Fiul întru Duhul Sfânt. Domnul Iisus Hristos face cale cuvântului Preasfintei Maicii Sale, Născătoarea de Dumnezeu, alături de Cuvântul Său; face cale cuvântului Sfintei Virginia alături de Cuvântul Său. Cuvântul lui Dumnezeu cel mai nou este deja citit în mijlocul mulţimilor care înconjoară poporul cel martor al Cuvântului.

Am luat din mesajele către preoţii şi arhiereii care cred în coborârea Cuvântului, nespecificând nici un nume pentru a nu aduce peste ei pericolul caterisirii.

Am luat din mesajele către oamenii de cultură, către oamenii vremii din diferite domenii, după cum trimite Cuvântul lui Dumnezeu.

Sunt prinse în Carte mesaje şi extrase din Cuvântul lui Dumnezeu către regele nostru Mihail I al României, care a ctitorit cu numele său aşezământul de la Pucioasa.

Sunt mesaje şi extrase din Cuvântul lui Dumnezeu către arhiereul cel martor şi întemeietor cu numele său al aşezământului sfânt de la Pucioasa.

Oamenii, şi mai cu seamă românii, vor hotărî singuri ce este acest Cuvânt, vor hotărî dacă este Dumnezeu sau dacă nu este Dumnezeu prin Cuvântul coborât din cer. Vor hotărî dacă vor crede sau dacă nu vor crede în Cuvântul lui Dumnezeu dat de noi poporului român, care poartă în el această filă minunată de istorie cerească pe pământ vreme de patruzeci de ani. Vom sta la datorie dacă vom fi solicitaţi şi vom lucra pe cât vom reuşi, la cerinţa celor ce vor să înţeleagă nedumeririle care ar fi. Spunem aşa, pentru că deja de trei ani, oamenii presei au scris în necunoştinţă de cauză despre acest mesaj al vremii şi despre locul grădinii Cuvântului. Poporul Domnului şi cei mai mici de la Pucioasa, nu fac decât să asculte şi să lucreze tot ce aduce Cuvântul lui Dumnezeu, care înnoieşte totul şi face totul curat. Puţini din oamenii presei au luat din cele adevărate, iar cei mai mulţi au folosit chiar minciuna, chiar răutatea, chiar pizma. Dar nici aşa nu a fost rău, ci dimpotrivă, oamenii au fost ajutaţi să se întrebe: ce este acolo la Pucioasa? şi adevărul s-a subliniat şi mai bine. Propovăduind un adevăr chiar din duh de pizmă, nu faci decât să-l subliniezi cu două linii şi cu litere groase, căci adevărul se luptă singur pentru sine.

Mulţumim şi celor cu inimă curată, şi celor iritaţi care au scris despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre locul Său de coborâre şi chiar despre noi, purtătorii de cuvânt ai acestui mesaj ceresc. Aceştia ne-au făcut publicitate, şi le mulţumim, căci oamenii au înţeles, în sfârşit, că cineva a încurcat bunăvoinţa Sfântului Sinod şi lucrându-se din lături, noi am fost lăsaţi în lături. Toate acestea au picat pe placul arhiereului de Târgovişte (Vasile Costin), care a pus la lucru toată împotrivirea sa prin oamenii presei ce aveau drept sarcină denigrarea arhiereului Irineu Bistriţeanul, cel care a avut menirea de la Dumnezeu să cunoască din vreme Lucrarea Cuvântului, să o studieze conştiincios ca un teolog, să o creadă apoi, şi să o împlinească aşa cum venea ea din cer spre împlinire.

Preoţii eparhiei Târgovişte şi mai cu seamă cei vecini cu Mănăstirea Noul Ierusalim, au lucrat multe feluri de mărturii mincinoase, cum că sunt culese de la lume, dar lumea nu cunoştea adevărul acesta, căci adevărul a fost ţinut ascuns de Dumnezeu. Cei ce s-au luptat să pună văl peste această fântână cerească, poate vor mai lupta şi de acum, dar Cartea aceasta va sta faţă în faţă cu ei.

Nu îndrăznim să comentăm asupra Cuvântului, ne este teamă. Cuvântului lui Dumnezeu nu-i trebuie comentarii. Şi pentru că vremea de acum a Cuvântului s-a însemnat pe pământ prin ridicarea Sfintei Sfintelor Bisericii României (Mănăstirea Noul Ierusalim), după cum este profeţit în 17 iunie 1977: #vine vremea, tată, să ridicăm case de închinare" şi pentru că aşa de anevoios se înţelege adevărul despre acest loc al grădinii Cuvântului, cu multă emoţie, alăturăm aici, în premieră, cuvântul arhieresc de la slujba de sfinţire a pietrei de temelie a locului ales de Dumnezeu şi o parte din predica arhierească de la sfinţirea Lăcaşului Sfânt:

Reporter: – Părinte Irineu, suntem toţi sub impresia acestei taine care reprezintă sfinţirea acestui loc. Am urmărit slujba pe care aţi ţinut-o aici şi suntem, unii dintre cei care sunt aici, înlănţuiţi de mai multă vreme de această taină. Aş vrea să ne mărturisiţi acum, pentru că tot ce se întâmplă aici este o mărturie, de ce acest loc? Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă de fapt în acest loc? Care sunt misterele deocamdată cunoscute ale acestui loc şi ale oamenilor care îl locuiesc?

P.S. Irineu: – Da! Dumnezeu întotdeauna a lucrat miraculos atunci când a pregătit pentru poporul Său taine mari. Acesta este un loc în spatele căruia se ascunde o mare taină, acum parţial înţeleasă şi de puţini înţeleasă, însă când vremea marilor împliniri se va arăta, atunci toţi vor înţelege misterul şi nu le va veni să creadă, cum Dumnezeu se revelează în atâta simplitate şi umilinţă. Acesta este locul în care am pus astăzi piatră de temelie unui templu; Templul lui Dumnezeu, templu în care Dumnezeu îşi va arăta slava Sa şi majestatea Sa, până la palpabil şi vizibil, templu în care se va coborî cu tot cerul.

– Cum s-a ales acest loc, pentru că, în aparenţă spun, numai în aparenţă, el este, să spunem, un loc banal. Tainele lui şi virtuţile lui sunt cu totul altele şi ele, probabil, aşa cum spuneţi, se vor arăta mai mult şi s-au arătat deja astăzi când s-a putut pune această piatră de temelie.

– Ascultând o astfel de întrebare a dumneavoastră, mă gândesc la cetatea Nazaretului, despre care locuitorii lui, ai acelor vremi în care Hristos a apărut în Nazaret, spuneau: "Poate din Nazaret să iasă ceva bun?" Dumnezeu are aici un izvor de apă vie, este poate chiar acel râu din Apocalipsă care curge din Tronul Sfintei Treimi, Râul Vieţii din care acum se adapă puţini şi credem că într-un viitor apropiat se vor adăpa mulţi; şi pentru că aici este sursa sau Izvorul divin, nu contează cât de simplu şi cât de necunoscut este acest spaţiu geografic, aici Dumnezeu vrea să îşi reveleze slava Sa, precum oarecând în acel banal şi neluat în seamă Nazaret.

– Aş vrea să explicaţi un alt lucru miraculos. Ştiu că oamenii care trăiesc pe aceste locuri aud glasul Domnului; şi dumneavoastră ştiţi. Cum s-a întâmplat acest lucru şi cum se întâmplă? Că se întâmplă, se pare, această minune, continuu.

– Acest lucru s-a întâmplat chiar în epoca vechiului legământ, când încă nu sosise vremea Harului şi când Dumnezeu, prin aleşii Săi, a pregătit venirea Fiului Său în lume şi a grăit prin gura lor. Cuvântul pus în gura lor, era de fapt Cuvântul lui Dumnezeu. Din clipa în care Duhul Sfânt s-a coborât pe Colina Sionului, după ce Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, răstignit, înviat din morţi şi înălţat la Tatăl, L-a trimis din ceruri, de atunci Dumnezeu prin Duhul Sfânt, lucrează şi mai minunat. Hristos a spus: "este de folos ca Eu să mă duc, că dacă nu Mă voi duce, Duhul nu va veni la voi". Hristos S-a aşezat de-a dreapta Tronului ceresc, L-a trimis pe Duhul Sfânt în istorie şi de atunci, prin Duhul Sfânt grăieşte şi lucrează minunat. Duhul Sfânt este Cel ce aduce Cuvântul în gura unor aleşi. Şi din Cartea Sfântului Apostol Pavel adresată Corintenilor, ştim că unii din creştinii botezaţi primesc anumite harisme, alţii primesc altele, alte harisme sau daruri speciale şi, printre aceste harisme, una este şi aceea a vederii înainte, una este cea a profeţiei, despre care se poate vorbi în acest loc. Duhul este Cel ce suflă unde vrea şi când suflă, cuvintele pe care le grăieşte vasul ales sunt minunate şi nu sunt de la el, sunt de la Dumnezeu puse în gura lui.

– Şi ce a profeţit Duhul în acest loc?

– În acest loc, Duhul a profeţit că istoria se apropie de acel moment al coacerii, că opera salvatoare a lui Hristos trebuie să fie ajunsă în deplinătatea ei, că timpurile trebuie să fie încoronate. şi această încoronare a tuturor timpurilor va începe din România, pe care Dumnezeu, aici, prin vas ales şi în cadrul acestui izvor miraculos, o numeşte cea binecuvântată, cea aleasă, pământ de mari promisiuni duhovniceşti, glie a strălucirilor pe care Dumnezeu vrea să-şi aşeze diadema slavei Sale. Şi în clipa în care Dumnezeu va pune această aureolă glorioasă pe creştetul României, din România se vor extinde binefacerile încoronării timpurilor peste întreaga lume. Atunci România va fi pământul regenerării mondiale, atunci din România, după Cuvântul Domnului, aici grăit, din România, va răsări cântare nouă, cântare de pace şi imn de slavă veşnică peste naţiunile Terrei.

– E minunat ceea ce spuneţi şi, dacă lucrurile se vor împlini atât de grabnic, pentru că am înţeles, termenul pe care Dumnezeu l-a dat zidirii acestui lăcaş este foarte scurt, de numai trei luni.....

– Da, într-adevăr, vremea s-a apropiat şi când Dumnezeu lucrează în istorie, şi lucrează în mod miraculos, cum este cazul de faţă, atunci se suspendă şi legile timpului şi legile spaţiului şi ce se poate face într-o zi nu se pot face de către oameni obişnuiţi în zece ani sau într-un secol. Credem că vremea s-a apropiat, noi nu stabilim pronosticuri pentru că nu este dat nouă să ştim asta, dar din ceea ce se grăieşte, din ceea ce simţim, credem că timpul este foarte aproape, că plinirea vremii este la uşă şi ne bucurăm că noi trăim vremuri pe care, poate că ar fi dorit moşii şi strămoşii să le trăiască, trăim vremuri în care, ceea ce au semănat ei şi au pregătit ei prin suferinţă, prin lacrimi şi sudori, noi, putem să gustăm. După cuvântul Scripturii, ei au ostenit şi noi intrăm în holda lor.

– Nu ne rămâne decât să credem în puterea miracolelor, pentru că, bineînţeles, ele vor avea puterea să ne pună credinţa în locul credinţei, istoria în locul istoriei şi viaţa adevărată în locul vieţii adevărate.

– Da, într-adevăr, atunci când acele vremuri de glorie şi de plinătate se vor instaura pe plaiurile româneşti, toate structurile societăţii noastre vor fi refăcute. Atunci cultura, arta, ştiinţa, literatura şi tot ce este de folos pentru o vieţuire paşnică şi prosperă, vor avea adevărata strălucire, pentru că zgura păcatului va fi dată la o parte de pe coaja aceasta care acoperă faţa cea adevărată a realităţii şi spiritualităţii româneşti şi totul va străluci şi totul se va descoperi în frumuseţea primordială, aşa cum era în paradisul Edenic, când omul nu cunoscuse ce este păcatul şi când atât fauna cât şi flora, cât şi perechea primordială erau în stare curată, atunci toate revelau splendori dumnezeieşti, prin toate Dumnezeu grăia, şi prin păsărele şi prin flori şi prin oameni, şi credem că aceasta va fi faţa Ierusalimului celui Nou, inaugurat pe pământul românesc, o restaurare a paradisului Edenic.

– Vă mulţumesc părinte Irineu, vă mulţumesc, pentru că prin tot ceea ce faceţi, întăriţi gândul acesta că Dumnezeu nu şi-a întors faţa de la noi, ci dimpotrivă, este în permanenţă cu noi în gândurile şi faptele noastre. Aş vrea să vă rog să-i prezentaţi pe cei de lângă dumneavoastră, care sunt doar o parte din oamenii acestui loc.

– Cei doi din dreapta şi fratele din stânga mea, sunt apostoli şi slujitori ai lui Hristos ce aparţin de acest templu şi care sunt aleşi şi unşi de Dumnezeu în chip providenţial şi într-un mod cu totul excepţional, depăşind legile firii. Ceilalţi sunt toţi creştini binecredincioşi, care au contact îndelungat cu această Sfântă Lucrare, şi care, am putea spune, sunt pietrele duhovniceşti ale Noului Ierusalim.

22 iulie 1991

 

 

…Dacă vrem să luăm logica omenească în consideraţie, sau să judecăm după criterii raţionale sau chiar după unele stipulaţii canonice, am putea să comentăm şi să găsim pricină de sminteală, însă în domeniul credinţei sunt întotdeaua lucruri care ne depăşesc şi revelaţia nu s-a închis odată cu închiderea ciclului de scrieri evanghelice (Biblia a fost scrisă prin anii 98–101: Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsa) revelaţia a rămas deschisă. În clipa în care Duhul Sfânt s-a coborât pe Colina Sionului în foişorul de sus la Rusalii, cerurile au rămas deşirate, deschise, nu s-au mai închis. Câtă vreme timpul istoric nu s-a oprit din circuit, Duhul Sfânt lucrează în istorie şi revarsă efluvii de Har, depinde de receptivitatea umană de a primi bogăţia de slavă şi de energie necreată din ceruri. Aşa că mereu, mereu ne putem aştepta să avem surprize, surprize formidabile şi admirabile, pentru că Hristos a spus: "este de folos ca Eu să plec, că dacă Eu nu voi pleca, Duhul nu va veni la voi, iar dacă Eu Mă voi duce la Tatăl, voi trimite alt Mângâietor care va fi cu voi în veac". Dacă lumea a fost creată de Dumnezeu, a fost răscumpărată de Fiul lui Dumnezeu, ea este dusă spre desăvârşire, spre culmea sau apogeul sfinţirii, de Duhul Sfânt. Deci persoana a treia a Sfintei Treimi este în lucrare acum în lume, Duhul Sfânt. Ori Duhul Sfânt poate să aducă revelaţii şi nişte surprize la care nu ne aşteptăm şi aşa că nu avem motiv să spunem: mă smintesc şi mă smintesc. Într-o bună zi, vom vedea o dezlănţuire de energii dumnezeieşti şi de miracole şi de harisme pe pământul ăsta, că putem spune că nu mai suntem pe pământ, că pământul a devenit un Tabor generalizat, sau o Cincizecime, sau Rusalii cosmice, şi aceasta este starea finală a omenirii. Aşa că dacă noi credem că Dumnezeu a ales România să fie pământul strălucirilor şi "regina Mea", "mireasa Mea", cum o numeşte în Lucrare, atunci se va revela cu totul şi cu totul misterios, şi multe lucruri ale trecutului vor fi suspendate şi surprize nemaiîntâlnite se vor derula în faţa ochilor noştri, că acum noi suntem angajaţi într-un marş triumfător spre starea finală a istoriei, când opera lui Hristos trebuie să fie încoronată şi istoria coaptă; adică, tot ce Hristos a dat lumii prin întruparea Sa, prin moartea, prin patimile dureroase, prin mormântul lui Iosif din Arimateea împrumutat Lui pentru trei zile, prin Muntele Măslinilor de unde s-a înălţat la Tatăl, sau prin evenimentul de pe Sion, care a fost culminaţia, când Duhul Sfânt s-a coborât peste umanitate, să facă din ea un antreu al eternităţii, toate acestea s-au dat lumii, dar multe s-au dat în potenţă, virtual.

Şi din cauza păcatelor, din cauza ofensivei în care sunt angajaţi în mod neobosit agenţii iadului şi puterile întunericului şi din cauza pasiunilor biologice care colcăie în fiinţa omenească şi în viaţa lumii, opera lui Hristos nu poate să-şi arate floarea, este estompată, este blocată din cauza atâtor lucruri. Dar într-o bună zi, aici pe pământ – nu numai în împărăţia cerurilor, dincolo de nori –, toate acestea trebuie să se vadă şi lumea să se bucure şi să-L astepte cu aclamaţii şi cu ovaţii ca la intrarea în Ierusalim, pe Hristos ca Domn, ca Mântuitor, ca Suveran şi ca Împărat atotputernic al universului şi credem că aceste vremuri se apropie şi dacă se apropie, e firesc să înceapă şi surprizele. Atunci popoarele lumii, care încă nu au cunoscut pe Hristos –şi din păcate încă sunt foarte mulţi care nu–L ştiu pe Hristos– se vor converti (şi evreii şi budiştii şi hinduiştii şi musulmanii) şi-L vor accepta pe Hristos, pentru că Hristos, chiar dacă ei nu-L acceptă, este Domn şi Mântuitor al întregii omeniri şi al întregului univers şi cosmos. Dar ei, din păcate, din cauza refuzului de a răspunde la apelul Iubirii întrupate pe Terra în Persoana a doua a Sfintei Treimi coborâtă în Bethleem, ei nu sunt părtaşi la roadele operei răscumpărării, dar Sângele lui Hristos a fost vărsat şi pentru ei. Ei nu vor să beneficieze de asta, dar într-o bună zi, vor spune "da" şi vor spune "da" pe pământ, nu dincolo de barierele mormântului. Şi atunci bisericile se vor uni, pentru că lui Hristos nu Îi place ca Biserica Sa, simbolizată acum 2000 de ani de Cămaşa pentru care s-a tras la sorţi pe colina Golgotei, nu Îi place să fie sfâşiată. Şi atunci se vor uni şi va fi o turmă şi un Păstor şi toate popoarele lumii, convertite, şi de abia atunci se va dezlănţui gloria cea mare, şi va fi pe pământ. Şi trebuie pregătită această epocă. Şi în contextul acestei mari pregătiri pentru superba încoronare a veacurilor, este firesc să Îşi aleagă locuri cum şi-a ales pentru prima Sa venire, să marcheze anumite puncte pe pământ unde să lucreze intensiv şi într-un mod cu totul supranatural. Aşa că, cu smerenie o spunem, de ce să nu fie şi la noi în România? Dacă încă în veacuri apuse, vechii călugări de la Athos spuneau despre România că este "Grădina Maicii Domnului" şi apoi de-a lungul veacurilor, mulţi alţii, şi acum, aici în mod cu totul deosebit, şi cu nimb de strălucire pascală sau penticostală se petrece, credem că România aceasta este marcată. Şi dacă am analiza bine cursul istoric, să-i zicem de două ori milenar al acestui popor, am vedea că este un popor de excepţie, e un popor cu o nobleţe rară, chiar dacă acum după cincizeci de ani de opresiune ateistă şi comunistă ne-am pervertit şi ne purtăm ca ţiganii. Dar în firea noastră, în fiinţa noastră, avem nişte calităţi unice, suntem un popor ales, un popor binecuvântat şi cu valenţe şi cu nişte virtuţi dumnezeieşti, angelice, dar ele nu s-au putut declanşa din cauza greutăţilor prin care am trecut şi a valurilor de migraţii, de asupriri şi nedreptăţi. Însă poporul ăsta, dacă îi studiem istoria, niciodată nu a asuprit pe nimeni, niciodată nu a dus război de cotropire, totdeauna el s-a apărat, săracul, şi şi-a tras carul istoriei până la capătul celui de-al doilea mileniu; uite că trecem pragul celui de-al treilea şi aşa cum spunea poetul: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul". Şi atâta sânge şi atâtea lacrimi şi atâtea sudori care s-au scurs din trupul României, născută, iar nu făcută creştină, cum spunea Domnul într-o lucrare aici: "Acest popor este ortodox de la naşterea lui" şi că "Biserica este veche cât Fiul", vorbeşte de Fiul lui Dumnezeu ca Om, ca Nazarinean, ca Omul din Nazaretul Galileii, şi deci s-a născut odată cu Fiul Său Cel Unul născut. Ce frumuseţe! Pot să spună asta sârbii, croaţii, bulgarii, cehii, slovacii, ruşii, ungurii? Toţi au primit creştinismul prin anii 800, 900, 1000, de la misionarii creştini veniţi pe aceste plaiuri est-europene. Pe când poporul nostru s-a născut creştin. Sfântul Andrei a propovăduit Evanghelia pe tărâmurile noastre. Şi apoi negustorii greci, ucenici ai Sfântului apostol Pavel, care au predicat Evanghelia în Peninsula Balcanică, au venit şi au completat ce a semănat Andrei, pescarul din Betsaida Galileii, primul chemat la apostolat. Şi apoi au venit coloniştii romani, când Traian a cucerit Dacia şi a transformat-o în provincie romană. Atunci, pentru colonizarea acestei Dacii, s-au adus colonişti care erau creştini şi aşa s-a completat, încât noi, de la început am avut un creştinism tare şi de excepţie, încât prin secolul al patrulea, când s-a dat edictul de libertate de către împăratul Constantin cel Mare, pentru creştinătatea universală şi a avut loc Sinodul de la Niceea în Asia Mică, în anul 325, printre episcopii cei 318, participanţi la Sinod, unde s-a formulat Crezul şi a fost semnat simbolul de credinţă (Cred întru Unul Dumnezeu…), a participat şi episcopul Teofil din Dacia. Cine mai poate să se mândrească cu aşa ceva? Deci noi, oricât de smeriţi am fi, cu şi mai profundă smerenie trebuie să declarăm sus şi tare că acest popor este un popor de excepţie. Şi pentru că nu am avut parte de fericire niciodată, ci numai de lacrimi şi dureri, Dumnezeu ne va prepara pentru aceste vremuri şi ne va da acum, cum spune apostolul neamurilor: "nu pot să pun în cumpănă durerile acestui veac cu bucuriile pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce-L iubesc pe El". Deci cred că ne aşteaptă surprize şi pare-se că sunt la uşă, deja să folosim termenul: "veni-va vremea şi a şi venit". Şi trebuie să fim foarte corespunzători. Cel puţin, dacă nu lucrăm pentru împlinirea planului lui Dumnezeu cu lumea şi cu istoria acestei naţii binecuvântate, măcar să nu-L împiedicăm prin păcatele noastre. Dar Dumnezeu ne vrea împreună lucrători, aşa cum spunea într-o lucrare: "voi sunteţi mâinile Mele şi picioarele Mele, voi sunteţi gura Mea", căci Dumnezeu se foloseşte de noi, slăbănogi, noi suntem instrumente, pentru că Hristos, din clipa înălţării nu mai umblă pe tărâmurile noastre văzut cu trupul cum umbla pe uliţele Ierusalimului sau pe tărmurile Tiberiadei, sau prin lanurile de grâu ale Galileii; El este dincolo de această lume şi El este într-un plan – mă exprim teologic, ca să mă exprim desăvârşit/deplin pnefmatizat sau transparent, spiritualizat, pentru că Trupul Lui e Trup, dar e un Trup care poate să treacă prin uşile încuiate, cum a trecut în ziua Învierii, că El lucrează tot atât de eficient ca atunci, El este tot atât de contemporan cu noi cum a fost cu ucenicii Lui şi cu poporul ales din vremea petrecerii Lui cu Trupul pe pământ. Ba mai mult, că atunci avea Trup şi îi mângâia şi îi alinta şi le răspundea nevoilor lor, dar acum El, înălţat fiind la Tatăl şi în planul deplin spiritualizat, s-a umplut Trupul Lui de Duhul Sfânt, şi Duhul Sfânt a fost trimis peste creaţie, peste istorie, din Trupul Lui, şi acum Hristos ni se poate interioriza nouă, adică acum Hristos poate să pătrundă, prin Duhul Sfânt în noi, încât să nu mai ştim până unde suntem noi şi până unde este Duhul Sfânt (şi în cazul lucrării miraculoase care se petrece aici sau a vaselor alese, când Dumnezeu ici şi colo grăieşte şi a grăit prin veacuri) şi atunci cum apostolul Pavel spunea: "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" sau, Duhul strigă din tine "Avva, Părinte". Cine îl numeşte pe Tatăl, Părinte? Hristos. Deci, Hristos este în tine prin Duhul Său Cel Sfânt. Duhul din tine, Hristos, strigă "Avva, Părinte". Deci nu mai eşti tu, poţi să fii hristificat. De aceea noi, în teologia noastră ortodoxă, vorbim de îndumnezeirea omului, adică, omul poate să devină Dumnezeu prin Har. Acum suntem slăbănogi, dar aici se apropie vremea. Acestea vor fi trupurile cereşti, pentru că Hristos este Omul la capătul istoriei. Adică Hristos nu a venit în lume numai să se dea în spectacol, să arate ce poate El; El şi-a asumat toată condiţia căzută a omului şi firea omenească cu slăbiciunile ei, cu durerile ei şi cu amarurile ei şi a dus-o la maximum de desăvârşire şi a zis: Aici vei ajunge tu, omule, toată posibilitatea o ai dacă vei crede în Mine şi lucruri mai mari decât Mine vei face. Asta este calea, asta este traiectoria, şi de aceea Hristos Cel înviat este numit Pârga sau Începutul Învierii celor adormiţi, asta este calea omului. Hristos a făcut tot ce va putea să facă omul care vrea să trăiască în Hristos. Care nu, se exclude singur din împărăţie. Şi la sfârşit, toţi vom avea trupuri transparente, toţi vom putea trece prin uşi închise şi prin ziduri şi vom fi totuşi oameni, nu ne vom pierde identitatea fiinţială de chipuri ale lui Dumnezeu cu frumuseţe şi cu înţelepciune şi cu simţământ sfânt, dar vom spiritualiza materia din noi.

Asta este calea, e o cale firească. Nouă ne pare greu acum, pentru că noi judecăm ca oameni şi ca pământeni, dar acesta este destinul omului: cetăţenie veşnică, transparenţă, frumuseţe de disten, pnefmatizare, subţirime spirituală. Aşa că să nu ne mirăm dacă aici vedem o lucrare în care se spun nişte lucruri cu totul ieşite din comun; nu sunt ieşite din comun, sunt pe linia Sfintei Scripturi şi pe linia Sfinţilor Părinţi, dar omul îngroşat de materie, omul care în loc să-şi spiritualizeze materia din el şi să devină transparent cum au devenit unii Sfinţi care umblau prin aer, care cunoşteau gândurile oamenilor, care vindecau, Sfinţi, Sfinţi, (şi în secolul trecut Sfântul Serafim de Sarov), omul ajunge până acolo încât şi spiritul şi-l materializează, ăsta e materialismul diabolic pe care-l experimentează epoca modernă şi secularismul, că zicea Sfântul Andrei Criteanul: "mintea mea cu totul ţărână mi-am făcut". Mintea este expresia Duhului şi în loc ca prin mintea ta, ca prin duhul tău să spiritualizezi materia din tine şi corpul ăsta pornit spre rele, ai ajuns tocmai la procesul invers să îţi materializezi, să îţi faci ţărână sufletul tău şi atunci te îngroşi şi nu mai simţi. şi dacă atâţia oameni sunt astăzi ţărână, păi e firesc că te fac praf şi pulbere şi râd când le spui lucruri tainice, lucruri fine, subţiri, lucruri de destin suprafiresc al omenirii, lucruri care aparţin cetăţeniei noastre cereşti –că toţi o avem– şi aparţin statutului nostru de candidaţi la nemurire, şi râd pentru că nu le convine, nu pot să priceapă sau îi împiedici, nu-i laşi să-şi trăiască viaţa în plenul ei aşa cum o simt ei la nivel de plăceri epidermice şi de pasiuni lumeşti şi îi împiedici, şi zic: dar ce vrei acum să mă fac sfânt, ce vrei cu mine? Şi de multe ori chiar şi clerici ai bisericii, preoţi şi ierarhi, şi asta este o notă a lumii degradate, a lumii deşirate de la sfârşitul mileniului doi. Aşa că să ne bucurăm că nu avem de pierdut noi care credem Lucrarea, avem numai de câştigat, că această Lucrare nu ne împiedică deloc, nu ne sustrage de la scopurile şi datoriile noastre de cetăţeni buni, de oameni buni, de fiinţe sociale. E drept că unele lucruri sunt cam aspre, e cam greu, dar întrucât credem că e aproape împlinirea, trebuie să ne supunem acestei asceze, aspre. Dacă regele vine la cârma ţării, în termeni duhovniceşti nu există bătrâneţe, sufletul nu îmbătrâneşte. Dacă acest corp fragil sau ambalaj de lut, carnea, se mai zbârceşte, dincolo de el este spirtul şi spiritul primează şi spiritul rămâne şi când vom fi oameni duhovniceşti în lumea sau Eonul sau veacul cel nou, atunci toate aceste slăbiciuni dispar, atunci nu mai este bătrâneţe şi nici moarte. Toate acestea sunt din reminiscenţa păcatului Adamic. Aşa că regele dacă vine, Dumnezeu poate să-l umple de har şi să-i sporească înţelepciunea pe care o are şi evlavia pe care o are şi frumuseţea fizică pe care o are. Deci, Dumnezeu să facă întorsătura şi apoi Dumnezeu ştie cum va conduce acest popor, însă îi trebuie om, îi trebuie omul acela care, tot după expresia Lucrării, să facă un pas smerit sub sceptrul Împăratului sau Regelui regilor şi Dumnezeu va face zece paşi. Însă câtă vreme nu te pleci, Dumnezeu nu poate lucra să aducă acest popor la lumină. Păi cum să aducă la lumină pe aceşti liberi-cugetători care nu-L acceptă? Să se facă toate eforturile omeneşti posibile, nu poate această ţară să se bucure de lumină şi de pace şi sufletele cetăţenilor ei să fie pline de bucurie şi de fericire firească, pentru că noi am fost creaţi pe pământ nu să stăm numai în exil, mai ales din clipa în care Hristos ne-a răscumpărat. Deci nu se poate, câtă vreme ei conduc şi nu-L acceptă pe Hristos, orice efort ar face.

Aşa că numai în comuniune cu cerul, pământeanul află împlinirea. Oricum, noi avem speranţa şi speranţa este visul celor treji. Noi nu suntem nici naivi, cum ne consideră unii, nici habotnici, cum ne consideră alţii, dar totuşi cred că avem acea virtute care se cheamă "beţia celor treji" cum o numesc Părinţii filocalici, sau acea nebunie absolut necesară şi calificată drept virtute, pentru cetăţeanul Împărăţiei lui Hristos. Trebuie să ai o nebunie sacră, care te face să te detaşezi de acest firesc, care în ochii lumii înseamnă virtute, dar în ochii lui Dumnezeu înseamnă nebunie, aşa în sensul ei literal.

12 decembrie 1991 † Irineu Bistriţeanul

 

 

Am făcut aceasta spre mângâierea celor însetaţi şi fericiţi întru Dumnezeu. Am făcut aceasta pentru ca să ştie omul, cum trebuie înţeleasă această coborâre de Cuvânt din cer, a cărui istorie este scrisă pe pământ în vremea noastră. Dumnezeu grăieşte din cer în limba română. Ar fi o mare bucurie dacă oamenii bisericii, cărturarii şi filozofii României ar folosi această frumoasă limbă.

Dumnezeu grăieşte în limba română.

Ucenicii,

25 martie 1995



Acasă
Înapoi
Sus